Prăbușirea regimului lui Bashar al-Assad pe 8 decembrie 2024 a declanșat o schimbare majoră în Siria—una pe care Israelul o percepe nu ca pe o criză, ci ca pe o oportunitate de a remodela peisajul strategic al regiunii în favoarea sa.

În acest context, Israelul își depășește abordarea tradițională axată pe securitate, recalibrându-și politica față de Siria pentru a se alinia cu obiective strategice pe termen lung. Căderea lui Assad nu doar că a distrus statu-quo-ul familiar al „diavolului pe care îl cunoaștem”, dar a introdus și noi incertitudini—printre care, în mod special, ascensiunea unei conduceri potențial aliniate cu Türkiye și Occidentul, care ar putea submina raționamentul de securitate al Israelului pentru prezența sa în Înălțimile Golan ocupate.

În același timp, Israelul percepe din ce în ce mai mult o Sirie fragmentată—divizată pe linii etnice și sectare—ca pe un rezultat mai gestionabil și strategic favorabil. Totuși, acordul recent al guvernului sirian cu SDF, ramura siriană a grupului terorist YPG/PKK, pentru a-i integra în instituțiile statului, reprezintă o nouă provocare pentru această viziune. Acest pas semnalează un efort al Damascului de a reafirma unitatea națională și ar putea perturba strategia Israelului de încurajare a diviziunilor în Siria. Mai mult, ar putea submina politica Israelului privind o Sirie fragmentată, aducând o entitate susținută de SUA mai aproape de guvernul central.

Acest efort al Damascului se aliniază cu impulsul regional mai larg—condus de Türkiye și alți actori—de a menține integritatea teritorială a Siriei, în opoziție directă cu viziunea Israelului despre o Sirie fragmentată.

Repetarea cazului libanez: De la „gard bun” la „vecin bun”

Abordarea în evoluție a Israelului în regiune reflectă din ce în ce mai mult un model de înrădăcinare teritorială, pregătind terenul pentru o „Golanizare” treptată a sudului Siriei—o traiectorie modelată atât de precedente istorice, cât și de imperative strategice contemporane.

Pe parcursul Războiului Civil Sirian, principala preocupare de securitate a Israelului a fost legată de grupurile susținute de Iran. Prin intermediul campaniei sofisticate „Campania între războaie” (MABAM, în ebraică), Israelul a desfășurat atacuri țintite sub pragul unui război pe scară largă, încercând să perturbe rutele de aprovizionare ale grupării Hezbollah și să prevină producția de sisteme avansate de arme în Siria.

Totuși, influența soft power a Iranului se extinde dincolo de sfera militară—fiind profund înrădăcinată în regimul, economia și structura socială a Siriei. Aceasta a reprezentat o provocare complexă pentru Israel, pe care acesta a încercat să o contracareze prin intervenții strategice.

Abordarea Israelului se inspiră din politica istorică a „gardului bun”, inițiată în 1976 în timpul Războiului Civil Libanez. Un aspect cheie al acestei strategii a fost sprijinul direct al Israelului pentru Armata Libanului de Sud (ASL), o miliție predominant creștină care a funcționat ca forță proxy în sudul Libanului. ASL a menținut securitatea în zona de securitate auto-desemnată de Israel până la retragerea sa în 2000.

Sub pretextul asistenței umanitare, Israelul a stabilit relații transfrontaliere, precum cea de la Poarta Fatima, lângă Metula, oferind ajutor medical și provizii populațiilor locale, în special celor din sud. Acest lucru nu doar că a permis Israelului să umple strategic vidul de securitate și guvernare creat de conflict, dar a ajutat și la cultivarea bunăvoinței locale și la sporirea influenței regionale.

Deși politica „gardului bun” a fost inițial prezentată ca o inițiativă umanitară, prezența prelungită a Israelului în sudul Libanului a contribuit în cele din urmă la ascensiunea Hezbollah—un rezultat care rămâne o lecție critică pentru strategia sa actuală în Siria.

În acest context, Israelul a urmărit o abordare în două faze, folosind puterea inteligentă pentru a-și avansa interesele de securitate și politice. Pe măsură ce dinamica conflictului din Siria seamănă tot mai mult cu cea din Liban, Israelul a replicat tactici familiare, lansând operațiuni umanitare în Siria încă din 2013. Aceste eforturi au evoluat ulterior în „Operațiunea Vecinul Bun” în 2016.

Sub această inițiativă, Israelul a încercat să cultive o zonă aparent aliniată cu valorile occidentale, oferind asistență umanitară și militară grupurilor armate, care operau într-o zonă vastă ce cuprinde Quneitra, Daraa și As-Suwayda.

Obiectivul pe termen lung a fost stabilirea unui punct de sprijin în aceste zone ca model pentru o implementare mai largă în Siria. Totuși, înainte de revoluție, două obstacole cheie au împiedicat aceste planuri: influența regională în expansiune a Türkiye și alianța Rusiei cu Assad.

În 2017, prin medierea Rusiei, Israelul a acceptat revenirea regimului în sudul Siriei în schimbul menținerii elementelor susținute de Iran la cel puțin 80 de kilometri de granițele sale, limitându-și astfel propria manevrabilitate în regiune.

Fragmentarea Siriei: Jocul pe termen lung al Israelului în sud

Evenimentele care au urmat atacului din 7 octombrie au scos la iveală o realitate dură; strategia de „conținere și întârziere” a Israelului sub MABAM nu a reușit să descurajeze în mod eficient Hezbollah și alte elemente susținute de Iran în regiune.

Deși prăbușirea bruscă a regimului Assad și diminuarea influenței Rusiei și a Iranului au adus rezultate favorabile de securitate pentru Israel, acestea au introdus și noi dileme strategice. Cea mai presantă preocupare este apariția unei noi conduceri siriene, aliniate cu Türkiye și Occidentul, reprezentând majoritatea populației siriene și care nu prezintă o amenințare militară directă pentru Israel. Un astfel de guvern ar putea submina justificările de securitate ale Israelului pentru ocuparea continuă a Înălțimilor Golan.

Recunoscând acest risc, Israelul s-a mișcat rapid pentru a delegitima noua administrație—etichetând-o drept „entitate teroristă” și lansând atacuri asupra infrastructurii militare moștenite sub pretextul amenințărilor de securitate. Paradoxal, Israelul a anunțat planuri de a dubla populația din Golanul ocupat, în raport cu preocupările sale de securitate în creștere, semnalând un angajament ferm față de invazie.

Investind în regiune de ani de zile, Israelul a căutat să capitalizeze pe retragerea Rusiei, avansând dincolo de linia de dezangajare din 1974 și extinzându-se în zonele bogate în apă din Daraa. În mod notabil, acestea sunt aceleași teritorii unde Israelul a desfășurat operațiuni umanitare încă din 2013, subliniind natura strategică pe termen lung a implicării sale.

Justificarea oficială pentru această expansiune teritorială rămâne preocupările de securitate ale Israelului și protecția comunităților druze. Totuși, acțiunile Israelului transmit un mesaj clar către Damasc: un avertisment că orice încercare de a-și reafirma controlul asupra sudului va fi întâmpinată cu forță.

În acest stadiu, obiectivul pe termen lung al Israelului pare clar—acesta urmărește să prevină ascensiunea unei Sirii puternice și unificate, care ar putea reprezenta o amenințare de securitate viitoare. Cel mai eficient mijloc de a realiza acest lucru este fragmentarea Siriei în entități politice slabe și divizate, asigurându-se că nicio autoritate centrală din Damasc nu poate contesta poziția Israelului în nord.

Această strategie ridică, de asemenea, posibilitatea extinderii controlului israelian dincolo de Înălțimile Golan ocupate, consolidând „golanizarea” sudului Siriei—o traiectorie modelată de precedente istorice și calcule geopolitice contemporane.

Siria, Türkiye și Israel

Bazată pe o doctrină de securitate care precede fondarea sa, Israelul a privit de mult timp grupurile minoritare din Orientul Mijlociu ca parteneri esențiali în strategia sa de securitate. O componentă esențială a viziunii Israelului pentru o Sirie fragmentată este structura care s-a modelat acum sub forma organizației teroriste PYD/YPG.

Această entitate reprezintă nu doar ambiția mai largă a Israelului de a remodela peisajul politic al Siriei, ci reflectă și perspectiva istorică a Israelului față de grupurile kurde din Orientul Mijlociu. Totuși, acordul recent dintre Siria și SDF provoacă această abordare prin neutralizarea potențială a unuia dintre instrumentele cheie ale Israelului pentru diviziune în Siria.

Türkiye, pe de altă parte, rămâne o forță formidabilă și hotărâtă, opunându-se ambițiilor regionale ale Israelului.

Pentru a contracara influența Türkiye, Israelul a urmărit o strategie bazată pe puterea dură, dar atent calibrată, folosind grupuri minoritare pentru a-și extinde amprenta regională. Totuși, profunzimea strategică a Türkiye și relațiile sale strânse cu Siria prezintă obstacole semnificative pentru obiectivele Israelului.

Într-un scenariu în care Israelul își atinge obiectivele strategice, Siria s-ar găsi încercuită—enclave sectare și etnice la est și vest, PYD/YPG de-a lungul Eufratului, comunități druze susținute de Israel la sud, și fără acces viabil la mare sau la vreo țară vecină, cu excepția Türkiye. Acest lucru ar face Siria slabă și vulnerabilă în mod constant, însă influența militară și diplomatică robustă a Türkiye ar împiedica orice destabilizare de durată în regiune.

Abordarea în evoluție a Israelului în sudul Siriei subliniază o viziune geopolitică mai largă—una care prioritizează înrădăcinarea teritorială, fragmentarea politică și cultivarea alianțelor proxy. Totuși, contramăsurile strategice ale Türkiye și angajamentul său ferm față de stabilitatea regională servesc drept un control puternic asupra ambițiilor Israelului, asigurând că „golanizarea” Siriei rămâne un rezultat de neatins pentru Israel, în ciuda eforturilor sale de a remodela echilibrul de putere regional.