Au trecut 600 de zile de când Israelul a declanșat războiul asupra Gazei.

Șase sute de zile de bombardamente neîncetate, foamete provocată intenționat, strămutări în masă și o durere de nedescris. Și așa-numita lume civilizată nu doar că a privit în tăcere — a permis ca toate acestea să se întâmple în fiecare zi.

Cum se numește situația în care peste 55 000 de palestinieni, inclusiv peste 16 000 de copii, sunt uciși, iar Israelul nu este tras la răspundere? Când foametea este folosită ca armă? Când livrarea apei, combustibilului, medicamentelor și ajutorului umanitar la o populație formată în mare parte din refugiați este blocată sistematic?

Se numește genocid.

Acesta nu este doar cuvântul, pe care îl folosesc eu. Este termenul folosit de principalii cercetători ai genocidului, de organizații majore pentru drepturile omului și de un număr tot mai mare de experți ai Națiunilor Unite.

De fapt, Raportorul Special al ONU pentru Teritoriile Palestiniene Ocupate, Francesca Albanese, a declarat că există „motive rezonabile să credem” că în Gaza se comite genocid.

O declarație comună a 20 de experți ONU a avertizat asupra unui „genocid în desfășurare”, iar alte instituții ale ONU au susținut aceste concluzii. Chiar și oficiali umanitari de rang înalt ai ONU, precum subsecretarul general Tom Fletcher, au folosit deschis acest termen pentru a descrie ceea ce se întâmplă în Gaza.

Aceasta nu este doar o chestiune juridică. Este un semnal moral de alarmă.

Și, în timp ce instituțiile juridice încearcă să țină pasul cu ceea ce palestinienii anunță de aproape doi ani, bombele continuă să cadă. Copiii continuă să moară. Iar guvernele occidentale continuă să înarmeze, să protejeze și să justifice statul care comite aceste acte.

Prăbușirea morală a Occidentului

Scriu aceste rânduri nu doar ca palestinian. Nu doar ca cineva care și-a pierdut familia. Scriu ca cineva care privește cum lumea eșuează, în timp real. Familia mea din Gaza este încă strămutată. Încă flămândă. Încă îndurerată. Încă în pericol.

Scriu din Londra, unde am mărșăluit, am strigat, am implorat și am plâns — în timp ce guvernul britanic continuă să dezbată dacă acțiunile Israelului sunt „disproporționate” sau dacă „ar putea” încălca dreptul internațional.

Într-o emisiune politică de duminică dimineața viceprim-ministrul britanic Angela Rayner a spus că „nu este competența lor” să determine dacă Israelul încalcă dreptul internațional. Aceasta, în timp ce peste 800 de avocați și judecători britanici au semnat o scrisoare deschisă adresată prim-ministrului Keir Starmer, cerând guvernului să acționeze împotriva „încălcărilor grave ale dreptului internațional” comise de Israel.

De parcă moralitatea ar fi opțională. De parcă poziția reală a Regatului Unit nu ar fi să oprească uciderea, ci să continue să vândă armele care o fac posibilă.

Apoi, în aceeași emisiune, Kemi Badenoch — acum liderul Partidului Conservator și, posibil, viitorul prim-ministru al Regatului Unit — a apărut la televiziunea națională și l-a acuzat pe Keir Starmer că „susține teroriștii”. De ce? Pentru că a recunoscut că Israelul ar putea fi vinovat de crime de război.

Șase sute de zile de masacru. Și totuși, pentru cei aflați la putere, singura întrebare este: „Cum rămâne cu Hamas?”

De parcă asta ar justifica arderea copiilor de vii. De parcă ar scuza uciderea în masă a civililor și înfometarea lentă, deliberată, a unei întregi populații.

Să spunem clar: dacă nu este genocid, atunci ce este?

În aceste 600 de zile Israelul a bombardat spitale, școli, moschei, biserici, brutării și tabere de refugiați. A ucis familii întregi — ștergând nume de familie din registrele civile. A vizat jurnaliști, adăposturi ONU, lucrători umanitari și ambulanțe. A ars oameni de vii. A transformat corturile în sicrie.

Și, pe tot parcursul, liderii occidentali au răspuns doar cu retorică goală, „îngrijorări” vagi și „avertismente” fără sens. De parcă Israelul ar avea nevoie de mai multe avertismente. De parcă masacrul zilnic nu ar fi suficient de clar.

Genocidul care s-a întâmplat sub ochii tuturor

Când nepoata mea de șase ani, Juri, a fost ucisă, dormea în patul ei. Casa familiei noastre — nu că vreun loc din Gaza ar fi fost vreodată cu adevărat sigur — a fost bombardată și distrusă. Sora ei de cinci ani a fost rănită. Tatăl ei rănit.

Bunicul ei la fel. Trupul micuței Juri a fost scos din dărâmături de rude și îngropat într-o groapă comună — erau prea mulți morți în acea zi pentru a putea fi înmormântați corespunzător.

Cum puteți apăra asta?

Cum se poate justifica înfometarea bebelușilor? Bombardarea Rafahului, unde familiile au fost îndemnate să fugă „pentru siguranță”? Gropile comune descoperite în jurul spitalelor, unde trupurile arătau semne de tortură și execuție?

Nu se poate— decât dacă se crede că viețile palestinienilor valorează mai puțin.

Aceasta este logica nespusă din spatele fiecărei condamnări vagi, fiecărei declarații lașe de „profundă îngrijorare”.

Pentru că atunci când doi israelieni au fost uciși în Washington DC, știrea a făcut înconjurul lumii.

Dar când mii de copii palestinieni sunt masacrați, lumea dezbate definiția genocidului, continuând să furnizeze arme statului care comite aceste crime.

Acesta nu este un război între egali. Nu a fost niciodată. Este cea mai puternică armată din regiune susținută de cele mai puternice națiuni de pe Pământ, care asediază o populație de refugiați captivi. Jumătate dintre ei sunt copii.

Și lumea nu doar că a permis asta — a contribuit la realizarea acestui război.

Nu doar prin inacțiune. Ci prin prea multă acțiune în direcția greșită — reducând la tăcere disidența, concediind jurnaliști, interzicând protestele, criminalizând solidaritatea. În Regatul Unit, am văzut oameni pierzându-și locurile de muncă doar pentru că au rostit cuvântul „Palestina”.

Am văzut mass-media britanice refuzând să spună „genocid” — în timp ce oferă platforme purtătorilor de cuvânt israelieni care neagă chiar existența copiilor palestinieni.

Șase sute de zile.

Nu ar fi trebuit să dureze atât de mult. Fiecare zi în plus nu este doar o tragedie — este o alegere.

Iar istoria va reține că acest genocid nu s-a întâmplat în secret. S-a întâmplat live. În înaltă definiție. Pe fiecare ecran. În fiecare limbă.

V-am spus. Încă vă spunem.

Singura întrebare acum este: Câte zile vor mai trece până când lumea va spune, în sfârșit: destul?