În noaptea de 30 decembrie 1956, forțele franceze au descins discret asupra satului Ekité, situat în departamentul Sanaga-Maritime din provincia Littoral a Camerunului.
Până în zori, 500 de civili erau morți. Femei, bărbați sau copii, ucigașii nu au făcut nicio diferență.
A fost, așa cum descrie profesorul Hamadou Adama de la Universitatea din Ngaoundéré, „cel mai emblematic masacru” al războiului nedeclarat al Franței în Camerun.
Cu toate acestea, timp de decenii, acest masacru și nenumărate alte atrocități au rămas îngropate în arhive clasificate, protejate de un zid impenetrabil al negării oficiale.
Recunoașterea recentă de către președintele francez Emmanuel Macron a „violenței represive multifacetate” a țării sale în Camerun a redeschis răni care nu s-au vindecat niciodată cu adevărat.
Pentru a înțelege adâncimea acestor răni, trebuie să examinăm cum un teritoriu al civilizațiilor străvechi și al unor popoare diverse s-a transformat într-unul dintre cele mai bine ascunse câmpuri de luptă ale colonialismului.
Un pământ divizat
Înainte ca colonizarea europeană să-l fragmenteze, Camerunul era moștenitorul unor mari civilizații africane – Imperiul Kanem-Bornu, Califatul Sokoto și Emiratul Adamawa.
Pământul său susținea peste 250 de grupuri etnice, inclusiv Bamileke, Bamoun, Bassa, Douala, Ewondo, Bulu, Maka, Pigmei și Kirdi.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea și în secolul al XIX-lea, acest tezaur de civilizații diverse a devenit, fără voie, premiul unei competiții coloniale între Germania, Marea Britanie și Franța.
„Colonialismul european se bazează pe o filozofie care neagă 'celălalt' și civilizația și cultura pe care acesta le posedă”, explică Dr. Gassim Ibrahim de la Centrul de Cercetare pentru Istorie Islamică, Artă și Cultură, referindu-se la filosofia colonială care a stat la baza acestei cuceriri.
„Colonizarea Africii a fost modelată de teorii rasiale care prezentau continentul ca fiind lipsit de istorie, justificând astfel colonizarea acestuia sub pretextul implantării unei civilizații europene presupus superioare.”
Germania a stabilit controlul asupra regiunilor de coastă ale Camerunului în 1884, coincizând cu infama Conferință de la Berlin, care fusese convocată pentru a crea un cadru pentru colonizarea și exploatarea continentului.
Pe măsură ce Germania înainta treptat spre interior, regiunea Adamawa a rezistat până în 1901, când a căzut și ea.
Marea Britanie și Franța s-au alăturat competiției curând după aceea, folosind activitatea misionară ca armă. Franța a răspândit catolicismul, în timp ce Marea Britanie a propagat protestantismul.
Înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial a amestecat din nou cărțile coloniale. În 1918, forțele britanice și franceze au ocupat teritoriul și au împărțit prada. În timp ce Franța a luat patru cincimi din teritoriu, inclusiv sud-estul, Marea Britanie a revendicat o cincime în vest.
Declarația de la Londra din iulie 1919 a formalizat această împărțire. Trei ani mai târziu, Liga Națiunilor a acordat Marii Britanii și Franței autoritatea asupra porțiunilor lor respective.
Marea Britanie și-a împărțit teritoriul în Camerunul de Nord și Camerunul de Sud, administrându-le împreună cu Nigeria. Franța și-a stabilit sediul colonial în Yaoundé.
După cel de-al Doilea Război Mondial, sistemul de mandat a continuat sub tutela ONU, dar granițele artificiale au rămas.
„În Camerun, germanii au împărțit teritoriul în Camerunul de Est și Camerunul de Vest, conform intereselor lor proprii și fără a ține cont de dinamica locală”, spune Dr. Ibrahim pentru TRT Afrika.
Abordarea franceză a fost la fel de distructivă. „Aceste politici au combinat acte de discriminare, represiune și violență menite să facă populația indigenă să interiorizeze ideea propriei inferiorități culturale, urmată de încurajarea adoptării așa-numitei civilizații franceze superioare”, explică Dr. Ibrahim.
