Anul era 1897. Soarele începea să apună peste mărețul Imperiu Otoman. Sultanul otoman Abdulhamid al II-lea încerca să stingă focarele de rebeliune, care izbucneau în diferite regiuni.

Nu e Suleyman Magnificul, dar Abdulhamid al II-lea nu era mai puțin curajos. Momentul său de glorie se apropia, unul care avea să fie scris cu litere de aur în istoria turcă și povestit din generație în generație. El urma să conducă otomanii către una dintre cele mai mari victorii militare ale lor—triumful asupra grecilor invadatori în 1897, în scurtul și intensul Război de Treizeci de Zile.

Pe 20 mai 1897, armata otomană a declarat un armistițiu după ce a zdrobit invazia greacă. Patru luni mai târziu, pe 20 septembrie, Grecia a semnat un tratat de pace, cedând unele zone de graniță. De asemenea, a fost obligată să plătească o sumă considerabilă drept despăgubiri de război.

Peste 175 de ani, războiul rămâne o amintire a puterii militare, care a făcut din Imperiul Otoman una dintre cele mai mari pe care le-a cunoscut lumea.

Preludiul războiului

Grecii, care trăiau material și moral confortabil sub administrația tolerantă a Imperiului Otoman, au început să se revolte în timp, în mare parte ca urmare a provocărilor venite din partea forțelor ostile imperiului. Sprijinul acordat rebeliunii de marile puteri europene a fost unul dintre cei mai mari factori ai creșterii sale rapide. Imperiul Otoman a acceptat înființarea unui stat grec independent în 1830, sub presiunea intensă a statelor europene.

În 1897, tensiunile legate de problema insulei Creta au adus Imperiul Otoman și Grecia în pragul războiului. Bazându-se pe sprijinul statelor europene, Grecia a dus o politică de expansiune pe teritoriul otoman. Activitățile din regiunile Creta și Tesalia, în special, au condus la tensiuni între cele două țări.

Ca urmare a acestor activități, au avut loc revolte majore pe insulele Peloponez și Creta, care au pus Imperiul Otoman într-o situație dificilă și l-au adus față în față cu statele europene din când în când.

Până în anii 1890, relațiile otomano-elene au atins un nou punct critic din cauza problemei insulei Creta, care fusese luată sub protecția puterilor europene, urmând să fie anexată Greciei.

Imperiul Otoman a protestat vehement. Dar, știind foarte bine că astfel de proteste verbale sunt puțin probabil să fie luate în seamă, sultanul a făcut și el o mișcare pentru a-i expulza pe greci de pe insulă. Având în vedere situația delicată din insula Creta, Grecia a decis să-și intensifice activitățile în Tesalia, știind că un război pe insulă ar fi periculos pentru ea.

După ce Grecia și-a mărit prezența militară la granițele regiunii Tesalia, Imperiul Otoman a început, de asemenea, pregătirile militare, fortificându-și pozițiile și luând toate măsurile necesare pentru a dejuca un atac grecesc.

Războiul

În aprilie 1897, trupele grecești au trecut granița otomană și au lansat un atac. Ca răspuns, Imperiul Otoman a declarat război, mobilizându-și armata sub comanda lui Edhem Pașa. Armata otomană a învins trupele grecești pe fronturi precum Çatalca, Yenişehir, Dömeke și Yanya. Retragerea neașteptat de rapidă a armatei grecești a impulsionat puterile europene la acțiune.

Ca urmare a negocierilor începute cu medierea statelor europene, la 4 decembrie 1897 a fost semnat un tratat de pace. Potrivit tratatului, Grecia a fost de acord să plătească despăgubiri de război Imperiului Otoman. Tesalia, pe care armata otomană o capturase în timpul războiului, a fost returnată Greciei cu câteva modificări minore la graniță.

Războiul greco-turc din 1897 a intrat în istorie ca una dintre ultimele victorii militare ale Imperiului Otoman. Totuși, acest război a scos la iveală intervențiile statelor europene și dificultățile cu care s-a confruntat Imperiul Otoman. Neînțelegerile privind Marea Egee și problema insulei continuă să persiste și astăzi, afectând relațiile dintre Türkiye și Grecia.